Munca de psihoterapeut vă schimbă. Oricine spune că nu, probabil nu se bucură de ceea ce face. Spun acest lucru pentru că, în ceea ce privește copiii, nu mai pot fi la fel ca înainte.

Înainte să lucrez cu copiii, să văd un copil pe stradă, în parc sau la mall — ori să fiu nevoit să interacționez cu unul — era un eveniment relativ limitat. Dacă ne întâlneam întâmplător pe stradă, poate zâmbeam sau făceam o grimasă amuzantă ca să primesc un zâmbet înapoi. Într-un cadru mai privat, unde aveam mai mult spațiu, timp și intimitate, îi gâdilam de câteva ori, făceam jocuri cu avionul în brațe, ne jucam cu jucării sau împărțeam o bucățică de ciocolată (fără să știe părinții lor).

De când am devenit terapeut pentru copii, aceste interacțiuni au devenit incomparabil mai bogate. Acum sunt fascinat să explorez emoțiile, gândurile și fanteziile unui copil, străduindu-mă să înțeleg cât mai mult posibil din lumea lui interioară. Iar copiii observă și ei acest lucru. Din a fi doar un oarecare văr sau unchi, am devenit: „Mamă, tată, când mergem din nou la Gabi?!”

Gabriel Ariasu